Don't tell me there's no hope at all.

El.. El este atat de diferit.. Ma privea altfel, facea dragoste cu gandurile mele, imi saruta cuvintele, iubea mai mult imaginatia mea decat pe mine, dar nu-mi displacea asta, ma facea sa ma simt mai bine.. Felul in care ma iubea mai presus de aspect, de aparente.. Adoram asta, felul acesta de a iubi, mai intens, mai profund. Parea ireal, inimaginabil si ma facea sa-l doresc mai mult. Vorbeam ore in sir si nu ma plictiseam, nu aveam cum sa ma plictisesc, parea sa aiba o parere in orice domeniu, parca le stia pe toate. Nu stiu cat de mult stia sau nu, dar m-am lasat oricum fermecata. Compania lui era incantatoare, vedeam in el ce n-am vazut la altii, pasiune, talent, dorinta de a crea. Avea atatea de spus, mi-as fi petrecut toata viata langa el, la un ceai si muzica jazz, sa-l ascult.. Eu nu stiam ce sa-i mai zic sa-i fac pe plac, sa nu-l plictisesc, sa nu-l dezamagesc, sa nu-i tradez asteptarile. Imi este frica sa-i vorbesc sa nu ma incurc in ganduri..

El nu exista si chiar de-ar exista nu s-ar indragosti de mine, sunt mult prea mediocra..